La mine a trecut ceva vreme, trebuie să recunosc! 🙂 Însă îmi amintesc prima dată când am plâns cu adevărat, și ce ciudat a fost.

Se face că eram cu prietena mea, Maria, în vacanță. Aveam vreo 13 ani. Ai mei, ca de obicei, îmi făceau tot felul de reproșuri și mă aduceau într-o stare de toată frumusețea. Obișnuită fiind cu stilul meu de atașament evitant, am ales să ies din cameră și să îmi văd de stările mele.

Atunci, Maria, o puștoaică de vreo 13 ani, ca și mine, a făcut un gest care mi-a schimbat viața, literalmente: m-a luat în brațe, cu forța. Atunci, într-un mix de nervi, supărare și pur șoc, am început să bocesc.

Să ne înțelegem: n-a fost un plâns clasic. A fost un bocet, din care săraca Maria a ieșit cu un umăr ud și o experiență la care nici ea nu se aștepta, mai ales nu de la mine.

Îmi amintesc perfect cum mă simțeam după. Penibilă. Vulnerabilă. Caraghioasă. Însă, mai presus de toate astea, al naibii de eliberată sufletește.

E posibil ca de atunci să-mi fi făcut o notă mentală pentru programele Divorce Journey, deși au mai trecut vreo 30 de ani până au prins contur! 🙂

Am fost învățați încă de mici că nu e bine să dăm voie emoțiilor negative să se manifeste.

N-aveam voie să fim furioși, deprimați sau triști. Mai o jucărie, mai o bătaie, mai o prăjitură, și lacrimile dispăreau rapid. Dar oare emoțiile din spatele lor unde se duceau?

Aceeași strategie am abordat și eu după divorț. Mi-am tras „pantalonii de adult” și m-am pus pe treabă: m-am mutat din locuința în care stăteam cu fostul soț, am luat și copilul după mine, m-am prefăcut la serviciu că nu se întâmplă nimic major în viața mea.

Am ignorat ceea ce se petrecea cât am putut de mult: mai exact, până a venit o depresie de toată frumusețea peste mine. După aceea, n-am mai avut luxul de a fi ignorantă, mai ales nu cu copilul în casă, care se baza pe mine să fiu puternică.

Dar, odată cu depresia, mi-am amintit de Maria, și ce pustiu de bine mi-a făcut când, deși cu forța la început, m-a luat în brațe și mi-a oferit spațiul să simt ce aveam de simțit. Emoții urâte, negative, neplăcute. Toate au avut posibilitatea să iasă din sufletul meu și să mă elibereze.

Asta fac și eu pentru clienții mei. Nu sunt magician de divorțuri și nici iluzionist de emoții. Nu pot să iau ce-i al tău, bun sau rău, și să înlocuiesc cu altceva.

Ce pot face, totuși, e să-ți ofer un spațiu sigur, deschis și cald, în care să poți fi așa cum simți să fii. Nervos, trist, deprimat, singur, speriat. Împreună învățăm, ușor-ușor, cum să gestionăm aceste emoții și cum să navigăm mai departe în viață, fără să ne fie frică de necunoscut.

Despre asta discutăm mâine, 30 martie, la ora 19:00, în cadrul webinarului „Am divorțat. Și-acum?„. Îți voi oferi informații valoroase despre cum, când și de ce e bine să-ți deschizi sufletul după ce ai traversat un divorț.

Înscrie-te acum: https://forms.gle/4WAaDtR8WXW1uXti8

Deci, tu când ai plâns ultima oară în brațele cuiva? 🙂

Cu drag,
Gabriela