Dragele mele,

e timpul să discutăm sincer și deschis despre divorț.

Desigur, sper că asta putem face la fiecare articol sau newsletter. Însă cred că ai observat un tipar – în general discut despre tine, despre ce ai putea simți, despre cum te pot ajuta.

Însă astăzi vreau să îți mărturisesc eu ceva ție. Vreau să vorbesc deschis cu tine despre cum am văzut eu divorțul, de când eram mică și până acum.

Să începem cu ce este evident – nimeni nu-și dorește să divorțeze. Nimeni nu se duce la altar cu acest gând în minte. Cu atât mai puțin cei din generația mea sau din cele precedente, pentru că am fost crescuți să vedem divorțul ca pe un mare eșec și o mare rușine.

Prin urmare, începutul este (adesea, dar și acum) simplu: opinia mea despre divorț era asemănătoare cu cea a societății – că nu e bun, că e un eșec, că trebuie evitat. Nicio secundă nu mă gândeam atunci la situațiile toxice, de risc, care nu au nicio altă soluție în afară de divorț.

Apoi, 20 de ani de căsnicie mai târziu, mi-a venit și mie rândul să divorțez. Procesul a fost unul foarte greu, iar decizia de a divorța mi-a luat peste un an de conflicte interioare, sentimente de vinovăție și nesiguranță.

Ideea că aș putea să-mi rănesc copilul mă măcina mai tare decât faptul că voi fi, din nou, singură. Faptul că oamenii din orașul meu natal mă vor discuta pe la spate nu-mi dădeau pace deloc. Cuvântul „divorțată”, asociat numelui meu, parea un coșmar.

Chiar și așa, timpul a trecut, divorțul a fost finalizat, eu mi-am văzut de viață. Marele șoc a intervenit când, câțiva ani după propriul meu divorț, am realizat că eu încă am o părere proastă despre mine. Deși simțeam că am trecut peste acest moment și mi-am reînceput viața, încă mă apăsa un sentiment negativ.

Am realizat atunci că vocile din orașul meu natal încă se aflau în subconștientul meu. Că privirile „miloase” ale colegilor de la serviciu încă mă deranjau. Că eu, atunci când mă uitam în oglindă, mă vedeam ca pe un eșec.

Însă stai liniștită, am o veste bună pentru tine – sentimentul s-a estompat. De fapt, nu mai există deloc. Pentru că atunci când am realizat că nu pot scăpa de „umbrele” mele, am început să lucrez pentru a le elimina cu lumină.

De ce îți spun toate astea? Pentru că vreau să știi că e normal. E normal să simți rușine, vinovăție și nesiguranță. E normal să te afecteze opinia celor din jurul tău. E normal ca într-o societate care ne învață că „femeia ține casa”, să ne simțim incomplete pentru că am divorțat.

Însă sentimentele astea sunt doar niște percepții eronate care ne-au fost imprimate de-a lungul vieții. Ca un virus care îngreunează procesele unui computer. Ele nu sunt reale și nu determină valoarea noastră ca și femei.

Divorțul este o traumă, o durere, dar este și o lecție. Este „un șut în fund” de care avem nevoie pentru a merge înainte. Iar tu, draga mea, ai luat decizia corectă. Meriți să ai cea mai frumoasă viață și o relație de dragoste nemaipomenită, iar eu te felicit că ai făcut primul pas în direcția asta.

Sper ca mărturisirea mea să te ajute să fii mai înțelegătoare cu tine. În mail-ul următor îți voi trimite câțiva pași practici pe care îi poți urma pentru a nu te mai confrunta cu emoțiile negative asociate divorțului. Pași aplicați de mine în propriul meu proces de vindecare.

 

Până atunci, aș vrea să aud de la tine. Tu cum te simți? Care a fost cea mai mare frică a ta, atunci când ai decis sa pui punct relației?

Cu drag,
Gabriela
Coach Divorce Journey