Am vorbit un pic mai devreme la telefon cu o mămică din Cluj, care era interesată de Grupul de Suport după Divorț.
Asta a fost ieri, când s-a înscris pe lista de așteptare…
Azi când am sunat-o, mi-a zis că de fapt nici nu știe dacă mai divorțează… de fapt nu crede că o interesează un program online… de fapt nu e nici din București, dacă ar fi să ne întâlnim face to face. De fapt, nici ea nu mai știe ce vrea…
Cineva care nu a avut de-a face cu divorțul și cu stările asociate, ar cataloga o astfel de atitudine ca fiind inconsecventă. Sau copilăroasă. Eu o descriu ca fiind perfect normală pentru această perioadă.
De-a lungul ultimilor 6 ani am primit zeci de apeluri disperate, ca o săptămână mai târziu persoana în cauză să se fi răzgândit că mai are nevoie de ajutor.
Și multe luni sau chiar ani mai târziu, persoana respectivă apare și-mi spune că-i pare rău doar pentru că nu și-a dat o șansă de prima dată.
Aș vrea să pot să o conving! Mai ales pentru aș fi vrut ca cineva să mă fi convins și pe mine să apelez la ajutor, atunci când traversam acest roller coaster al divorțului!!
Mi-a trebuit să irosesc doi ani în suferință, cu speranța că mă voi descurca singură și la divorț, așa cum am făcut-o de fiecare dată în situații dificile.
Doar că printr-un divorț nu mai trecuse nimeni din anturajul, familia sau colegii mei. Știam despre această criză doar din povești, filme sau din articolele căutate și găsite pe internet.
Îmi amintesc cum căutăm și eu cu disperare soluții, dar fără să mă expun, fără să mă vulnerabilizez și fără să las pe cineva din afara mea să cunoască „grozăvia” situației prin care treceam.
Da, așa percepeam atunci – că nimeni nu ar înțelege trăirile și situația dificilă în care mă aflam.
Acum, după ce am traversat criza divorțului meu, dar și criza a sute de clienți care au apelat la programul meu, mă amuz să văd cum „grozăvia” aia, așa cum o vedeam eu atunci, este de fapt un aspect comun al tuturor divorțurilor.
Așa am și ajuns să abordez și să tratez trauma divorțului ca pe o boală, pentru că am observat că are aceleași simptome, indiferent de cauza care a produs ruptura. Și necesită aceeași pași pentru vindecare.
Iar rata de succes terapeutic este de peste 90% în grupurile mele (cred că e mai bună decât eficiența banalei aspirine).
Știu ce simți, pentru că am fost acolo mulți ani, în confuzie, durere și disperare (unii din prostie, din păcate).
Oricum ar fi, oricât de puternic ești, câteva luni înainte și câteva luni după semnarea actelor, este o perioadă care necesită terapie intensivă. Și nu glumesc cu această analogie.
