Dacă pronunți cuvântul divorț, un fior rece te trece pe șira spinării. Dacă ești în proces, știi deja cât e de dureros, iar dacă ești în față deciziei, te întrebi dacă faci bine.
Divorțul a devenit tot mai comun în ultimii ani și se spune că la fiecare cuplu care divorțează, mai există măcar unul care plănuiește acest lucru.
Dacă relațiile de cuplu sau criza acestora ar fi predate în școli, poate ne-ar fi mai ușor să luăm o decizie corectă, să trecem prin diferite provocări cu fruntea sus și să trăim o viață liniștită, fie în cuplu fie în afara lui.
Dar relațiile nu se învață formal pe nicăieri, iar subiectul divorț încă se discuta pe la colțuri. De multe ori asociem acest eveniment cu eșec, rușine sau vinovăție, deți divorțul a devenit tot mai comun în ultimii ani.
Nu e de mirare că atunci când trebuie să alegi asta pentru viața ta, să divorțezi sau să continui o relație care poate a devenit dureroasă pentru tine, decizia este extrem de dificilă.
Îmi amintesc că decizia divorțului meu a fost o piesă în 3 acte.
1. Prima tentativă de divorț, la 16 ani după căsătorie, a pornit dintr-o acumulare de frustrări, de resentimente, de momente de singurătate. Totul a culminat cu o criză majoră, la finalul unui concediu în Tenerife.
Te-ai gândi că Tenerife este locul perfect pentru reconectarea cuplului, în cazul meu a fost locul în care am decis că așa nu mai vreau să trăiesc.
Energia și furia de la momentul acela m-a făcut să iau decizia, să o comunic părinților, prietenilor, tuturor. Eram hotărâtă.
Dar zilele treceau, începeam să simt nesiguranță, singurătate, să ajungă la mine renumitele vorbe rău cu rău, dar mai rău fără rău și la intervenția unei prietene, am renunțat la idee. Îmi amintesc că ea mi-a arătat cum a reușit să-și salveze relația, ba a făcut și un copil, și cum lucrurile se pot îndrepta.
O perioadă m-am liniștit, trecusem de marea furtună, mă bucuram că apele au reintrat în matcă.
4 ani au trecut rapid. În timpul ăsta am evitat să mă mai uit în sufletul meu. M-am dedicat construcției unei case, carierei, admiterii la liceu a copilului, vacanțelor, orice mă ținea distrasă.
Știam că bag capul în nisip, dar nu voiam să recunosc. Realizam după numărul tot mai mare de pahare de vin de care aveam nevoie ca să nu mă mai doară.
Pentru că durerea din urmă cu 4 ani se reinstalase, ba parcă era și mai sfredelitoare. Însă mă gândeam la copil. Cum să-i fac una ca asta? Și mă mai gândeam și la casă. Îmi plăcea noul nostru cămin.
2. La a doua tentativă de divorț am mers până la capăt. Am reușit să mă desprind de casa nou construită, să împachetez și să mă mut cu chirie.
Imboldul a venit chiar de la copil, care simțindu-mi nehotărârea, mi-a zis că ea vede și simte nefericirea în casa asta nouă. Și să încetez să mă mai prefac. Pentru că o afectează foarte mult.
Am întrebat-o dacă e ok cu divorțul și a zis da, fără probleme. La două săptămâni după acea discuție eram deja mutate. La puțin timp a ieșit și hotărârea judecătorească, totul a decurs foarte lin din perspectivă legală. Și iată-mă femeie divorțată (eram îngrozită să-mi zic așa).
3. Ai zice că aici s-a încheiat divorțul și că nu mai am de ce să discut despre actul al treilea. Cel puțin eu așa credeam. Dar când am intrat în depresie severă, la aproape un an de la divorț, am realizat că încă nu eram pregătită să las totul în urmă. La nivel profund încă nu luasem decizia „să divorțez” de vechea identitate și să merg mai departe..
Au mai trecut câteva luni de terapie pentru depresia severă cu care am fost diagnosticată, și apoi alte câteva luni în care m-am simțit complet blocată. Blocată la ușa propriului meu divorț. Mă simțeam ca și cum aș fi eșuat cu toată viața mea, iat tot ce realizasem până atunci nu mai avea nicio relevanță. Nu știam atunci că eram încărcată cu „programe” care îmi controlau viața și care-mi repetau obsesiv că nu mai am niciun viitor.
Abia după ce am parcurs un program de reconstrucție în 12 pași, pe care l-am găsit pe un site american, am înțeles ce am de schimbat pentru a fi gata și am luat decizia să divorțez pe bune!
Din acel moment n-am mai spus despre mine că sunt divorțată, ci că sunt o femeie necăsătorită, iar viața mea a luat un alt curs.
Un curs în care a intrat și decizia de a transforma această experiență dureroasă a divorțului meu într-un program care să-i ajute și pe alții. Pentru că m-am uitat în jur si am vazut cum divorțul a devenit tot mai comun și la noi în ultimii ani. Așa a apărut Divorce Journey în urmă cu 7 ani și astfel am putut să ajut mii de oameni să ia decizia corectă, mai bine decât am știut eu.
Dar mai mult, am început să am o viziune – o viziune despre un proces prin care oamenii pot transforma criza a divorțului într-o energie de transformare. Astfel, misiunea mea a devenit să transform mentalități. Să schimb aceste percepții cum că divorțul ar fi bun sau rău, cum că o decizie a unei persoane poate fi judecată de alte persoane, care de multe ori n-au nicio autoritate, sau ideea că aceste lucruri trebuiesc băgate sub preș, că sunt tabu.
Multe persoane vin la mine așteptând un răspuns clar – să divorțez sau să mai dau o șansă?
Răspunsul meu este că nu știu, însă pot să le arăt locurile în care să se uite ca să ia o decizie cu care să fie împăcați, să nu trebuiască să treacă prin sute de îndoieli și stări de vinovăție după ce au ales.
Dacă mă văd săptămânal cu o persoană care trece prin criza divorțului, pot să-mi dau seama despre lucrurile care stau în calea deciziei ei și despre potențialul de transformare a acestei persoane.
De obicei mă uit la povestea ei, la percepția pe care o are asupra poveștii ei, la felul în care reacționează la stimuli externi (și aici mă refer la acțiunile partenerului sau a celor din intimitatea ei), resursele pe care le accesează, prejudecățile cu care analizează situațiile. Iar din interacțiunea noastră, persoana respectivă începe să vadă lucruri pe care înainte nu era capabilă să le vadă, începe să acceseze resurse pe care uitase că le are, face schimbări și renunță la preconcepții, dezvoltă abilități pe care nu i le-a arătat nimeni până atunci.
În aceasta constă transformarea pe care o induc studenților mei, transformare prin care am trecut și eu, odată ce am luat decizia că sunt o femeie completă, care nu are nevoie de nimeni din afară care să o definească.
Procesul nu este întotdeauna simplu, în primele săptămâni studenții mei se ciocnesc de tot felul de probleme.
La primele întâlniri aud cum: partenerul refuză să înțeleagă punctul lor de vedere sau îi abuzează cu mesaje și acțiuni cu care să-i facă să se simtă vinovați, copiii nu-i mai ascultă ori fostul partener îi întoarce împotriva lor, realizează că viața în singurătate vine cu frici și cu emoții deosebit de intense, nu știu care este decizia corectă, se simt fără busolă, confuzi, lipsiți de încredere și de speranță.
Când sunt în starea aceea e greu să accepte sau să mai spere că cineva din afară căsniciei și problemelor lor, orice specialist sau orice proces ar mai putea să le aducă liniștea sufletească pe care o doresc cel mai mult.
Plus că au atâtea de rezolvat – totul e haos, în relația cu copiii, cu partajul, problemele cu banii, certuri cu fostul partener – nimic nu mai e așezat acolo unde era înainte.
Da, așa se simte traversarea acestei etape – fie că e divorț, fie că e refacerea relației ajunse în pragul divorțului. Am simțit-o și eu și mi-o amintesc de fiecare dată când ascult poveștile studenților mei.
Dar am o veste bună! Există ieșire din această furtună.
Am condus sute de oameni prin călătoria în 12 pași și ei au reușit să traverseze cu succes această etapă. Iar dacă ei au reușit, oricine poate reuși!
Am analizat rezultatele obținute în ultimii 7 ani cu programul în 12 pași și am văzut că toți studenții care au început călătoria cu mine, au și finalizat-o. Am călătorit 12 săptămâni împreună, prin locuri câteodată deosebit de grele. Iar studenții mei au fost din toate categoriile – femei și bărbați, mai tineri sau mai maturi (de la 28 la 67 de ani), super-realizați sau care s-au împrumutat cu bani pentru a face programul.
Caracteristica comună a fost o minte deschisă, un gram de speranță și un strop de încredere. Pentru această ultimă caracteristică le mulțumesc din suflet, pentru că mi-au oferit mie poate ultima rămășiță de încredere care le-a mai rămas, într-o perioadă atât de încercată.
Și am făcut totul ca să nu-i dezamăgesc, pentru că sunt conștientă că mi-am asumat o răspundere uriașă!
Am să închei acest material aici, iar în următorul material am să-ți spun povești de viață adevărate.
Povestea unei studente, Valentina, care s-a împăcat cu soțul ei, în ciuda faptului că efectiv l-ar fi omorât pentru că a înșelat-o timp de 5 ani cu cea mai bună prietenă a ei. Îți voi spune cum e viața ei acum. Îți voi povesti și despre un alt student, Emil, care s-a recăsătorit cu o prima iubire din liceu, după ce a luat decizia să divorțeze pe bune de prima soție, de care divorțase doar în acte.