• Unii ar spune că e despărţirea de persoana pe care o iubeşti şi căreia i-ai jurat credinţă până ce moartea vă va despărţi, dar sunt frecvente cazurile în care iubirea a apus demult, iar divorţul ar fi fost chiar o eliberare dintr-un simulacru de relaţie.
  • Poate stresul este determinat de nesiguranţa financiară, femeile se îngrijorează de obicei în legătură cu viitorul lor şi al copiilor după divorţ, dar cunosc multe femei independente financiar la divorț.
  • Ori poate stresul este legat de schimbarea statutului social: cine mai eşti tu în afara căsătoriei, cum te vor accepta prietenii care sunt în continuare în familii sau cum te va privi societatea…cel mai probabil se va considera că ai eşuat – fie în momentul alegerii, fie în lungul drum de compromisuri care ar trebui să ţină o căsnicie “fericită”.

Mă gândeam mereu la aceste aspecte înainte de a divorţa, mă întrebam ce ar putea fi atât de dificil? Iubirea nu mai era ca la început, ba erau momente când despărţirea se impunea ca singură formă decentă de a pune capăt neînţelegerilor şi distanţării dintre noi. De statut social nu-mi păsa, iar din punct de vedere financiar eram demult independentă.

Şi iată de ce, la câteva luni după divorț, când deznădejdea şi depresia au pus stăpânire pe mine, nu puteam înţelege de ce mi se întâmplă asta. Lumea care mă vedea cu lacrimi în ochi când pomeneam despre divorţul meu concluziona cu cuvintele: “se vede că l-ai iubit foarte mult”, lucru care ar fi fost valabil cu mai mult timp în urmă, dar nu mai era chiar așa în ultimii ani

Fiind şi curioasă să înţeleg mai bine natura umană, dar folosind si notiunile medicale si de psihologie, am început să mă analizez logic, din afara mea, ca pe o persoană străină pe care o vedeam prima dată şi să încerc să descifrez mecanismele şi motivele suferinţei pe care o resimţeam şi pe care nu o anticipasem.

Am analizat sentimentele în ordinea intrării lor în scenă şi le-am chestionat pe fiecare ce mesaj vrea să-mi transmită.

În primele luni după despărţire nu am simţit suferinţă, tumultul despărţirii cu ultimele cuvinte grele, mutarea într-o locuinţa nouă şi luarea vieţii în piept m-au încărcat cu energia şi forţa de a reuşi.

Voiam să dovedesc tuturor că sunt curajoasă şi puternică, nu aveam timp să-mi plâng de milă.

Dar când lucrurile s-au mai liniştit a apărut tristeţea, frustrarea, gelozia, depresia, învinovăţirea şi alte asemenea sentimente, unul mai revoltător decât celălalt.

Rând pe rând i-am învinovăţit pe toţi: pe fostul soț pentru neimplicare, pe noua lui parteneră pentru că s-a interpus unei eventuale încercări de a mai salva ceva, pe părinţii lui pentru că nu au intervenit, pe părinţii mei pentru că au intervenit prea mult…şi tot aşa.

Într-un final, după multe luni de suferinţă, gânduri şi analize am înţeles că tot procesul era dat de rezistenţa mea la schimbare.

Da, ai auzit bine, este doar rezistenţa la schimbare cea care ne aduce atâta suferinţă, nu vrem să acceptăm că viaţa ni se schimbă, indiferent cât de pregătiti suntem sau cât ne doream această schimbare; iar eu mă agăţam de vechea mea situaţie, cea pe care o construisem şi hrănisem timp de 20 de ani.

Abia când am înţeles că trebuia să merg mai departe odată cu schimbarea, că trebuia să renunț la a trăi în trecut și să mă reinventez într-o situaţie complet nouă şi necunoscută am putut să las sentimentele negative deoparte, să uit trecutul şi să mă regăsesc pe mine, cea autentică, nemodificată de compromisul traiului în doi şi să găsesc o fericire nouă.

Nu este uşor, se spune că îţi trebuie un an pentru fiecare 5 ani de mariaj pentru a-ţi reveni complet, dar rezultatul după mai mulţi ani de la divorţ este mult peste aşteptări.

În articolul următor am să-ţi spun care sunt cei 5 paşi pe care eu i-am făcut spre revenire şi care s-au dovedit eficienţi şi la alte persoane care au trecut prin experienţa unui divorţ.