Povestea mea – “Mă simt norocoasă că am reușit să merg mai departe”

//Povestea mea – “Mă simt norocoasă că am reușit să merg mai departe”

Povestea mea – “Mă simt norocoasă că am reușit să merg mai departe”

“Mă numesc Mariana Popescu, am 32 de ani și vă scriu, în primul rând, pentru a vă mulțumi, pentru că în urma primei povești pe care am citit-o pe site-ul Divorce Journey, am găsit curajul să transmit mai departe experiența vieții mele. Vă felicit sincer pentru inițiativa de a construi o comunitate și sper ca din ce în ce mai multe persoane să aibă puterea să împărtășească cu ceilalți experiențele lor.

Mă simt norocoasă că am reușit să merg mai departe, atunci când totul în jurul meu părea a se fi spulberat într-o prăpastie și sunt sigură că fiecare ați simțit asta la un moment dat.

Abia ieșisem dintr-o relație obositoare din punct de vedere psihic, plină de gelozii și posesivitate nefondată, iar vulnerabilitatea și-a spus cuvântul atunci când cea mai mică diferență între fostul și posibilul mi-a ieșit în cale. L-am ales pe el, la 25 de ani, el care era sensibil și romantic. Avea 33 de ani și se învârtea în lumea artei, nu avea un loc de muncă stabil, lucra doar prin proiecte și colaborări. Nu a constituit o problemă, pentru că eu lucram încă de la 18 ani și ajunsesem la o stabilitate mai mult decât decentă. Familia mea nu a fost încântată deloc, însă cu timpul, văzându-mă fericită, a încetat să își mai dea cu părerea.

După o lună de relație ne-am mutat împreună, pentru că nu mai putea concepe viața fără „muza” lui. Părea că pentru el nu exist decât eu, iar asta mă făcea să mă simt centrul Universului.

A urmat un an intens, plin de pasiune, împlinitor pe de-a întregul și… 2 copii, gemeni. Eram cei mai fericiți oameni de pe pământ, el începuse să se agite din ce în ce mai mult profesional, se implica întru-totul, nu îmi permitea să mai fac nimic pe perioada sarcinii. Am făcut nunta odată cu botezul, am reușit să ne mutăm într-un apartament mai mare, relația cu familia mea devenea din ce în ce mai strânsă, iar între noi doi totul părea a fi perfect.

Trei ani mai târziu și-au făcut prezența certurile, bazate pe lipsa lui de acasă, apoi pe diminețile în care venea băut și agresiv verbal, pentru ca mai apoi să devină și violent.

Când se trezea era alt om, îi părea rău și încerca să repare tot ceea ce cu câteva ore înainte distrugea. Inițial am simțit milă pentru el, voiam să îl ajut și chiar am încercat să o fac, însă agresiunile fizice m-au adus în stadiul în care începusem să mă tem atât pentru viața mea, dar și pentru cea a copiilor mei, pe care îi duceam din ce în ce mai des la mama mea. Nu m-am dat ușor bătută, pentru că nu puteam să văd cum omul de care mă îndragostisem și cu care întemeiasem o familie este capabil să distrugă viitorul nostru și al copiilor noștri.

Am îndurat mult acest calvar, m-a întors din drum de nenumărate ori, plângea, îmi spunea că dacă eu îl părăsesc viața lui nu mai are de ce să continue și așa reușea să mă țină… până în momentul în care copiii au devenit victimele violenței lui! Fără a sta pe gânduri nici măcar o secundă am plecat din casă, m-am mutat la ai mei și am încercat să rup orice legătură cu el cel puțin o perioadă. A fost cumplit de greu, mă simțeam vinovată, nu știam ce să le spun copiilor, familia îmi reproșa faptul că nu le-am ascultat sfaturile, eram ca într-un malaxor. Nu aveam cu cine vorbi, aveam senzația că nimeni nu mă înțelege, la muncă stricam totul, nu mă mai puteam concentra la nimic și toată lumea vedea asta, însă nimeni nu intervenea, iar concedierea era tot ce mai lipsea ca tabloul să fie complet. Divorțul a fost altă etapă traumatizantă, pentru că el nu voia să mi-l acorde, însă după câteva luni instanța de judecată a soluționat cererea de divorț în favoarea mea.

Am conștientizat că trebuie să fac ceva în privința asta, că dacă lui nu i-am permis să distrugă viitorul copiilor, ar fi absurd să îmi permit o fac eu. Așa că am căutat ajutor la psiholog și uite-mă acum, după un proces de vindecare îndelungat și după doi ani de la trauma vieții mele, capabilă să îmi asum alegerile și deciziile, să lupt oricând, în orice mod pentru copiii mei și, la fel de important, cu inima deschisă către dragoste.

Vă recomand să nu refuzați, dacă vi se oferă, ajutor. Iar dacă nu vi se oferă, să îl căutați, cu încredere că vă faceți bine în primul rând vouă și copiilor voștri, apoi celor din jurul vostru.”

Această poveste este adevărată. Numele personajelor au fost schimbate din motive ce ţin de protejarea intimităţii celor implicaţi.


Vă rugăm, dacă aţi trecut printr-o experienţă de viaţă puternică şi exemplară şi credeţi că merită să o împărtăşiţi cu cititoarele noastre,
 scrieţi-ne pe adresa: guide@divorcejourney.ro sau pe Facebook.

By | 2018-02-23T23:38:54+00:00 October 12th, 2016|Confesiuni|0 Comments

Leave A Comment