„Am fost căsătorit timp de aproape 10 ani cu o femeie cu care am un copil. Asta până am întâlnit pe altcineva, cineva care a reușit să îmi dea viața peste cap cu totul. Cineva de care m-am îndrăgostit aproape orbește și pentru care am decis să divorțez. Am divorțat după 1 an de aventură.

Era o colegă de la serviciu, cu care începusem să stau peste program pentru a ne rezolva urgențele. Așa ne-am și apropiat. Eram foarte atenți și discreți, nu voiam să riscăm să se afle de noi la locul de muncă.

Și ea era căsătorită, căsătorită și fără copii, dar total nefericită îmi spunea. Își dorea copii cu mine, nu mai suporta gândul să se ducă acasă la celălalt.

Îndrăgostiți până peste cap, am decis să cerem divorțul amândoi.
Eu femeii care nu îmi greșise cu nimic, mama copilului meu pentru care nu mai simțeam nimic în afară de respect, ea bărbatului care nu îi oferea nimic din ceea ce o împlinea.

Amândoi ne-am lovit de refuz. Soția mea fost șocată, nu a vrut sa îmi dea divorțul inițial, însă într-un final a acceptat. La ea însă a fost cu scandal, cu amenințări, cu teamă și plâns.

Îi spuneam că nu are de ce să se teamă, că sunt lângă ea orice s-ar întâmpla și nu are niciun motiv pentru care să își facă griji.

Nu am reușit să o calmez.

Îmi spunea constant că ea nu își poate “strica” reputația și imaginea în fața părinților, prietenilor, colegilor de la muncă. Că nu vom putea construi nimic împreună fără să fim arătați cu degetul. Începuse să creadă că tensiunile de la birou deveniseră evidente, că munca noastră împreună era vazută cu alți ochi, deși noi încetaserăm să mai rămânem peste program împreună sau să ne arătăm mai familiari decât înainte.

I-am spus chiar și că sunt dispus să îmi dau demisia și să îmi caut alt loc de muncă, însă nici măcar asta nu a reușit să o liniștească. Începusem să ne certăm des pe fondul acesta. Soțul ei încă nu îi dădea divorțul, iar ea era din ce în ce mai speriată de gândul că ar putea afla de noi.

A hotărât că nu mai poate continua povestea cu mine, că îi pare rău că s-a băgat în ceva ce nu putea duce, ca sunt mai importante pentru ea familia și stabilitatea locului de muncă și astfel că ne-am despărțit.

Nu a divorțat nici până în ziua de astăzi, este la fel de nefericită, iar problemele la locul de muncă și le face cu mâna ei. Îmi este milă de ea, recunosc, dar a fost alegerea ei.

Eu m-am resemnat, iar acum sunt singur. Cu fosta soție am o relație normală, de oameni maturi care au împreună un copil pentru care trebuie să facă tot posibilul să crească frumos.

Am trecut și eu prin diferite stări, m-am învinovățit deseori, nu am putut să dorm noaptea, randamentul la serviciu era deplorabil, însă mi-am revenit. M-a ajutat faptul că am un copil de crescut, că trebuie să îi fiu exemplu de urmat.
Nu m-am gândit că voi ajunge aici, însă îmi este mult mai bine așa, pentru că nu fac niciun compromis. Îmi cresc copilul într-un mod mult mai sănătos și relaxat.”

Această poveste este adevărată. Numele personajelor nu au fost menționate din motive ce ţin de protejarea intimităţii celor implicaţi.


Vă rugăm, dacă aţi trecut printr-o experienţă de viaţă puternică şi exemplară şi credeţi că merită să o împărtăşiţi cu cititoarele noastre,
 scrieţi-ne pe adresa: guide@divorcejourney.ro sau pe Facebook.