Despre mama

Am fost rugată de mai multe ori să scriu un articol despre experienţa mea, un copil ai cărui părinţi au divorţat.

Adevărul este că am fost reticentă, nu pentru că ar fi fost ceva prea intim sau dureros, ci pentru că, sincer, nu îmi mai amintesc mare lucru din perioada respectivă. Desigur, au fost momente dureroase, au fost discuţii neplăcute, câte alte lucruri, însă creierul meu, ca un organ sănătos ce este, a “reciclat” gândurile inutile şi a lăsat loc să vină altele mai bune.

Despre ce vreau să scriu astăzi este viaţa unui copil post-divorţ – 5 ani, mai exact – şi câteva lucruri pe care aş vrea să le adresez personal tuturor mamelor care au trecut, trec, sau vor trece prin ce a trecut mama mea.

Prin urmare, să mă prezint: mă numesc Monica, am 21 de ani, sunt studentă şi fiica Gabrielei Saulea.

Un mic istoric

Pentru a putea să transmit ce vreau, aş vrea să va prezint situaţia noastră înainte de divorţ.

Mama, o corporatistă motivată şi muncitoare, tată, un corporatist motivat şi muncitor. Ne vedeam aprox. 2-3 ore pe zi, din care cam 30 de minute stăteam de vorba toţi trei. În weekend, ieşeam la cumpărături. Vara, mergeam în concedii. Sună destul de bine, însă ceea ce nu am menţionat este că din alea 2-3 ore (minus cele 30 de minute de vorba), cam 70% erau certuri (sau, hai, discuţii în contradictoriu, că nu trăiam chiar pe frontul de război). Weekendurile şi concediile erau cele 2-3 ore lungite pe câteva zile. Eu nu mă simţeam niciodată confortabil să stau perioade lungi cu ai mei. De multe ori nu mă simţeam confortabil să stau cu niciunul, deloc. Dinamica familiei noastre nu era una sănătoasă, iubitoare şi înţelegătoare.

Cu siguranţă nu încerc să mă victimizez sau să dau vina pe părinţii mei, până la urmă văd şi ştiu că au făcut tot ce le-a stat în putinţă să îmi ofere o copilărie cât se poate de reuşită (şi a fost, promit!), însă am învăţat că uneori anumite combinaţii nu se potrivesc, oricât ai încerca să le ajustezi.

Divorţul

Atunci când mama mi-a spus că vrea să divorţeze, şi m-a întrebat cum mă simt în legătură cu asta, am reacţionat chiar exagerat de entuziasmată (uşor inadecvat, pentru ce simţea săraca femeie la momentul respectiv), ca nu cumva ceva din limbajul trupului meu să o facă să se răzgândească.

Ulterior, după ce ne-am mutat de acasă, după ce au început discuţiile cu bunicii, după ce am realizat că ultimul concediu împreună a fost chiar ultimul, am început să simt suferinţa divorţului alor mei.

Despre Mama

Dar, după cum am menţionat în rândurile de mai sus, momentele au fost uitate, rănile vindecate şi povestea a ajuns în momentul de faţă: 21 de ani, la casă mea, cu laptopul în braţe, scriind acest articol.

Şi ce s-a întâmplat cu Gabi, mama corporatistă, motivată şi muncitoare, care-şi vedea copilul câteva minute pe zi? Ei bine, această mică (mare) introducere a fost scrisă pentru a discuta puțin despre mama.

După cum bine ştiţi dacă aţi citit articolul ei – Povestea mea – ştiţi că a trecut prin depresie severă, si-a revenit, a renunţat la job pentru a fonda Divorce Journey, inspirată să ajute alţi oameni, etc, va las pe voi să citiţi toate detaliile.

Ceea ce nu e scris acolo, e cum s-a schimbat mama ca… mamă.

De la o femeie cu care interacţionam destul de puţin şi pe care o vedeam ca pe cineva la care ţin pentru că mi-a dat naştere şi mă întreţine, mama s-a transformat, radical şi surprinzător, într-unul din modelele mele în viaţă.

După divorţ a început să citească enorm despre dezvoltare personală, să îşi schimbe cercul de prieteni, să înţeleagă mai bine psihologia umană şi să investească mai mult în relaţia noastră. Acum este mama, prietena, psihologul, coach-ul, sponsorul şi eroul meu. Majoritatea schimbărilor prin care am ales să trec în ultimii ani au fost pentru că văzând-o pe mama, am fost inspirată să îmi doresc mai mult, să cred că pot duce o viaţă cu adevărat fericită şi să fiu mândră că sunt fiica ei.

De ce scriu asta?

Acest articol este dedicat tuturor femeilor care au trecut, trec sau vor trece printr-un divorţ. Deşi nu pretind să ştiu cât de greu va este, pot să încerc să empatizez cu voi prin prisma celor văzute la mama mea. Înţeleg că e dureros, complicat, înfricoşător şi că uneori poate părea că datoria voastră e să va sacrificaţi viaţa şi fericirea de dragul copiilor voştri. Adevărul pe care îl ştiu eu este că nicio relaţie forţată, nicio minciună şi nicio aparenţă nu va putea înlocui fericirea autentică, reală, pură, cea care te face să străluceşti în fiecare zi şi care îţi da puterea să fii cea mai bună versiune a ta.

Prin urmare, atunci când lucrurile devin grele, atunci când copiii voştri va acuză de câte şi mai câte, atunci când nu ştiţi cum să îi faceţi să înţeleagă, atunci când durerea pare insuportabilă, gândiţi-va că va veni o zi, când vor avea şi ei 21 de ani şi se vor gândi la voi cu la fel de mult respect, dragoste şi compasiune cum mă gândesc eu, acum, la mama mea – aşa cum meritaţi.

2017-07-19T12:31:48+00:00 10 mai 2017|2 Comments

2 Comentarii

  1. Nayman 11 mai 2017 la 14:05 - Raspunde

    Aceste randuri au fost scrise de o minte sclipitoare, mult mai matura (mintea deci) de 21 de ani. Tocmai ce-i scriam dimineata mamei tale ca imi doresc mult ca fiul meu sa ajunga la frumusetea si agerimea ta!

    • Gabi 11 august 2017 la 11:53 - Raspunde

      Multumesc Diana, am invatat si eu de la copilul meu ca puterea exemplului este singura forma de educatie pe care o putem oferi cu adevarat copiilor nostri…si pana la urma ghidul lor in viata.

Comenteaza